Preistoria constituie cea mai îndelungată perioadă din istoria umanităţii şi se înscrie, ca durată, de la primele manifestări ale prezenţei omului, atestate pe baza descoperirilor arheologice, până la descoperirea scrisului.
   Istoria pune în prim plan geneza şi componenţa ei fundamentală, Omul. În timpul cuaternarului, în mai multe rânduri, s-au produs înaintări şi retrageri ale gheţarilor, corelate încă din 1874, de către J.Geikje, cu dezvoltarea culturilor paleolitice.
  Antropogeneza studiază formarea şi dezvoltarea omului. Ea relevă trecerea omului din starea de animalitate în cea de umanitate, trecere condiţionată de trei coordonate esenţiale: starea bipedă, limbajul articulat şi gândirea. Locul şi data apariţiei omului pe Pământ este incertă.
   Drumul spre sapientizare, respectiv către Homo Sapiens, a fost interpretat multă vreme din perspectiva evoluţionismului, evoluţia fiind considerată continuă şi ascendentă. Era contestată expresia biblică a genezei omului, într-o încercare de laicizare a gândirii, în două variante: fie omul se trage din maimuţă, fie sunt veri.
   Descoperiri recente au pus în evidenţă şi alte posibilităţi de interpretare a genezei omului şi a raportului acestuia cu mediul geografic natural. Conform noii ipoteze, evoluţia este privită, în continuare în ascensiune, dar în spirală şi sinuoasă.
   Dincolo de aceste ipoteze, un fapt este cert: omul a devenit o prezenţă activă într-un mediu  care, fără a-l favoriza în mod deosebit, nu i-a fost niciodată ostil.
   Întemeiată pe studii etnografice asupra unor populaţii arhaice contemporane, ideea unei aşa-zise “vârste de aur” a umanităţii câştigă tot mai mulţi adepţi, lăsând în urmă, justificat în numeroase privinţe mitul omului neajutorat.
   Pentru acest nivel de dezvoltare, persistenţa ideii de proprietate comună, absolută nu-şi mai are, nici ea, puncte de susţinere: delimitarea grupelor de vârstă, existenţa deosebirilor natural-biologice, statutul aparte, într-o comunitatea, al fiecărui membru al său, dezvăluie existenţa şi manifestarea simţului proprietăţii individuale.
   În ceea ce priveşte începutul organizării sociale, trebuie regândită, din perspectivă, deosebirile dintre om şi lumea animală.
Direct sau indirect, mai mulţi factori au determinat fenomenul  răspândirii grupurilor umane pe Glob: schimbările geo-climatice, progresul tehnologic, capacitatea de adaptare a omului etc.
   Dintr-o zonă restrânsă, între 1.800.000 - 900.000 este atestată o prezenţă generalizată a omului în întreaga Africă, Asia de sud, Europa de sud.
   Aproximativ în acelaşi interval de timp (32.700 î.Hr.), grupe umane ating Australia.
   America a fost şi ea populată prin strâmtoarea Behring, în timpul glaciaţiei Sartan (28.000-20.000 î.Hr.), în mai multe etape. Către neolitic sunt populate insulele Creta, Cipru şi Cicladele. Cu paleoliticul superior se constată un fenomen care îşi va pune amprenta asupra evoluţiei ulterioare a umanităţii: dezvoltarea mai accentuată a unor zone în raport cu altele care au evoluat tehnologic şi cultural mai puţin rapid.