Sentimentul erotic în poezia eminesciană

   Iubirea este o mare copleşită de neputinţa de a-şi presimţii hotarele… Un acoperământ al indefinitului. Dacă în lumea pe care ne-o deschidem un poem al iubirii păşim dincolo de chinurile iubirii, dincolo de singurătate şi de neînţelegere, fără a înlătura totuşi unicitatea fiecărui sentiment în parte, discretul omagiu adus poeziei va fi curmarea oricăror margini, atât ale gândului, cât şi alte timpului. Astfel, vom căuta să privim lirica erotica eminesciană într-un chip care să nu poarte vina secătuirii acesteia de semnificaţii şi prin prisma mai multor epoci, în felul în care ne propune criticul Ion Negoiţescu: “Adevărul este că, până azi, Eminescu nu a intrat încă în sensibilitatea noastră cea mai modernă, gustarea lui a presupus mereu un transport în modul vetust, nu fără farmec şi plăceri speciale, dar interzicând în fond actualizarea valorilor absolute. Or, în cazul poeziei împlinite, un spirit îndrăgostit de lirismul lui Arghezi, al lui Barbu sau al lui Blaga, nu trebuie să-şi impună contorsiuni de gust spre a sorbi din dulcea otravă a versului lui Eminescu.”(2)
   Critica literară a dedicat operei lui Eminescu impresionante şi nenumărate pagini, fapt pentru care, în prezent, menirea sa se rezumă la a valorifica sugestiile ce se dovedesc a fi fertile, punând în lumină, mai ales, o nouă imagine a poetului, necunoscută pentru mult timp, eclipsată fiind de cea făurită sub îndrumările lui Titu Maiorescu. “Încercările de a sparge această mască de marmură, ori de a citi în trăsăturile ei şi zarea ascunsă, sau produs foarte târziu.”(3) Printre primele încercări de acest fel se numără cele iniţiate de Nicolae Davidescu şi I.M. Raşcu, care au semnalat afinităţile eminesciene cu poezia lui Baudelaire şi a simbolismului, în general. Având în vedere că cei doi poeţii au fost contemporani, putem înţelege împrejurările în care la începutul veacului anumiţi teoreticieni şi-au etalat convingerea, şocantă pentru acea perioadă, conform căreia Eminescu este un precursor al simbolismului. Întrucât modernismul poetic românesc se dezvoltă din simbolism, preluând sau respingând diferite elemente, îmbrăţişarea temelor, motivelor, ori a imaginilor de sorginte eminesciană de către lirica românească a posterităţii se ridică la treapta unei certitudini.
   Asemenea afinităţi sunt remarcabile în special în poezia erotică, ce se înalţă pe fundamentul atitudinilor antinomice, coexistente, observate de Ion Negoiţescu: “În planetariul romantismului, singularitatea lui Eminescu prinde figură din această faţă, cu două profiluri; unul neptunic, născut din spuma amară şi din ape tânjind spre orizonturile lumii, celălalt plutonic, învăpăiat de focul originar.”(4) Universului neptunic îi corespunde apolinicul, iar celui plutonic, dionisiacul, care nu este decât schopenhaueriana “voinţă de a trăi”, primind la F. Nietzsche un sens pozitiv.
   Prin urmare poezia iubirii poartă însemnul unei dileme romantice. Prin mijlocirea ideii de iubirea trupească tinzând inconştient către procreaţie, opunându-se celei care izbăveşte aducând linişte lăuntrică, o percepem, la un nivel mai înalt pe aceea a căderii şi a salvării prin femeie. Soluţia dilemei este aflată în contaminarea erosului de thanatos, într-un chip uşor sesizabil sau folosind sugestia. Împletirea amorului cu moartea conduce la depăşirea suferinţei pricinuite de intensitatea trăirii, într-o primă etapă, apoi la depăşirea suferinţei pe o întindere mai largă. O înfăţişare lămurită a acestei întrepătrunderi ne este oferită de Baudelaire: “Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare / Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.”(Imn frumuseţii); “Şi racla şi alcovul, adânc blestemătore / Ne dau pe rând […] / Plăceri îngrozitoare şi gingaşe orori.”(Cele două surori)
   Dacă însă mântuirea într-un somn nesfârşit – concretizare a uitării absolute, a pierderii sinelui în Nirvana – corespunzând spiritului budhist care încearcă o eliberare din braţele tristeţii metafizice, caută să se producă individual la Baudelaire (“Îmi doresc un repaus absolut şi o moarte continuă. […] Să nu ştiu nimic, să nu învăţ nimic, să nu vreau nimic, să dorm şi iar să dorm, aceasta este astăzi unica mea dorinţă. Dorinţă infamă şi dezgustătoare, dar sinceră.”(5)), Eminescu îşi imaginează întoarcerea către absenţa primordială, alături de iubită: “Să murim amândoi… La ce trăiesc eu, / La trăieşti tu pe lumii spume ? / Sărmane inimi închegate-n vreme, / Sărmane patimi aruncate-n lume.” (Ah, mierea buzei tale); “Şi dacă glasul adorat / No spune un cuvânt, / Tot înţeleg că m-ai chemat dincolo de mormânt.”(Din noaptea)
   Cuplul îndrăgostit pătrunde într-un univers static unde iubirea, fără a se consuma în viaţă, nu este supusă eternei deveniri şi devine astfel o valoare imuabilă şi supremă, cum va spune mai târziu Lucian Blaga: “Prin veacul lung, ah, lung, de altădat’ / de-abia iubire m-a întemeiat.”(Anii vieţii) şi îşi va sprijini credinţa privind-o indisolubil legată cu opera de artă: “Creaţia este singurul surâs al tragediei noastre. Iubirea este al doilea surâs al tragediei noastre. Sau poate că totuşi întâiul.”(6) Spre a evidenţia raportul existent între iubire şi creaţie, Eminescu împrumută din romantismul francez motivul lirei: “O, vino iar ! Cuvinte dulci inspiră-mi, / Privirea ta asupra mea se plece. / Sub raza ei mă lasă a petrece / Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.”(Sonete, II)
   În cadrul Sonetelor distingem şi un alt element preluat, de asemenea, din literatura franceză, de această dată din simbolism, şi anume spaţiul interior. Îl aflăm pe poet în aşteptarea iubitei, visând împrejmuit de tristeţi nedefinite, în singurătate: “Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri, / Visez la basmul vechi al zânei Dochii; / În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri.” (Sonete, I) Ne închipuim vraja aşteptării şi a întâlnirii, dragostea netulburată încă de infiltrarea deosebirii în aspiraţiile celor doi, dragostea în care apropierea fiinţei iubite, izvor nesecat al cânturilor sale, înlesneşte cunoaşterea laturii tăinuite a artistului, a demonului din sine, după cum arată Tudor Vianu: "Acest fond obscur al fiinţei omeneşti a poetului nu poate ajunge la cunoaşterea de sine decât în reflectarea lui într-o altă făptură omenească, cu care împreună, în actul iubirii, ajunge să constituie o unitate."(7): "S-au pricepe pe el însuşi acel demon… s-ar renaşte / Mistuit de focul propriu, al atunci s-ar recunoaşte." (Scrisoarea V)
   Considerând aceasta, incompatibilitatea spirituală care îşi face simţită prezenţa este cu atât mai dăunătoare pentru creatorul de artă, accentuându-se simultan cu suferinţa ce o cauzează în împrejurarea fiecărei noi apropieri: "În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi, / Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înţelegi." (Nu mă înţelegi) Poetul îndurerat adânc de absenţa comunicării, de neînţelegerea ce îl întâmpină, îşi dizolvă mâhnirea în universul de uitări şi inocenţe oferit de iubită, prin abandonarea voită a eului, ajungând chiar în punctul de a pune sub semnul scepticismului aspiraţiile sale precedente, precum Arghezi: "Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mituri nu-ţi îngân, / Pe unde trecu umbra acestui hoit păgân. / Aplec eternitatea spre tine şi rămân / Cu ochii-nchişi în zâmbet, copil abia-nflorit; / Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit, / Ca o dantelă scumpă, pe trupu-ţi adormit. / Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt fericit ?…"(Tu nu eşti frumuseţea…) sau Baudelaire, însetat de "otrava binecuvântată / Adormitoare"(Uitarea): "Tu eşti un cer de toamnă frumos, trandafiriu ! / Tristeţea însă-n mine se-nalţă ca o mare / Şi lasă, în refluxu-i, pe buza mea, mai viu / Tot mâlul suferinţei şi-al undelor amare."(În intimitate) Spiritul meditativ, filozofic, cu un vast orizont al experienţei se lasă pradă somnului izbăvitor, luciditatea este ucisă de vitalitatea dragostei: "Adormind de armonia / Codrului bătu de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri."(Dorinţa)
   Motivul adormirii îndrăgostiţilor îşi dezvoltă treptat înţelesul latent, până la acapararea în întregime a erosului de către thanatos: "Încet, încet… să ne culcăm în raclă, / Încet de pe pământ ne-om furişa./…/ O rază încă, încă o scânteie, / Ş-apoi dispare tot… ş-apoi, ş-apoi / Simt încă gândul tău iubit, femeie, / Ş-apoi nu vom mai fi nimic… noi doi."(Ah, mierea buzei tale) Erotica se lasă străbătută de o discretă nuanţă macabră, care se întăreşte în actul contemplării trupului neînsufleţit al iubitei: "Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece, / Cu haina lui lungă culcat în sicriu, / Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu."(Mortua est!), "Pe pieptul moartei luce de pietre scumpă salbă / Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ, / Căzuţi în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist şi sfânt / Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt, / Iar faţa ei frumoasă ca vanul este albă."(Strigoii) Imaginile îndrumă gândul către lirismul sumbru emanat de Litaniile lui Argehizi: " Pe-această masă arsă-n vise / voesc să doarmă fruntea ta / cu pleoape-nchise pentru veci;"; "Atunci ai fi a mea, Iubită ! / Ai fi o glastră funerară, / cu părul plantă de infern; / atunci ai fi a mea etern !" Acest colorit al eroticii eminesciene se întemeiază şi pe acele întruchipări ale iubitei de o frumuseţe aproape maladivă, purtând "amprenta aceleiaşi morbide suavităţi, asocieri de angelitate şi moarte"(8): "Atât de fragedă, te-asemeni / Cu floarea albă de cireş."; "Pluteşti ca visul de uşor."; "Cu-mbrăţişări de braţe reci."(Atât de fragedă); "Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor, / […] un aer timid , suferitor, plăpând, / Nemărginit de gingaş, nemărginit de blând."(Icoană şi privaz) Delicateţea, fragilitatea, paloarea, sugerează o estetică tipic simbolistă, amintind de Psalmul bacovian: "Iubito, cu faţa de mort, / Mireasă pe tron, / Cu grai monoton / În visul meu te port." Thanatosul parcurge în poezia iubirii un drum pornind de la vagul somnului, trecând printr-o inefabilă tentă de morbideţe şi atingând o culme în intuirea morţii sub înfăţişarea iubitei: "Dar în curând şi nici o umbră / Din frumuseţea ta n-a fi - / Trei zile numai vei fi astfel / Apoi…, apoi vei putrezi. / Pământ nesimţitor şi rece / De ce iluziile sfermi ? / De ce ne-arăţi că adorarăm / Un vas de lut, un sac de viermi ?"(Iar faţa ta e străvezie) Direcţia macabră, reprezentată de motivul decadent, este întâlnită, cu precădere, în simbolism, la poeţi cum ar fi George Bacovia: "Cei vii se mişcă şi ei descompuşi, / Cu lutul de căldură asudat; / E miros de cadavre iubito, / Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat."(Cuptor) sau Nicolae Davidescu: "Iubesc femeia-n care să ador / Sclipirea putrezitelor organe / Şi să respir prin vine diafane / Miresmele dorinţelor ce mor."(Pază) şi îşi are incontestabila obârşie în opera poetică baudelaiereiană: "Eu te slăvesc totuna cu bolta înuoptării, / O doamnă a tăcerii, o , vas al întristării, /…/ Vreau să m-agăţ de tine, spre cer năvală dând, / Cum viermii de-un cadavru s-agaţă mişunând."(Eu te slăvesc…)
   Suferinţa învăluită într-o aură de voluptate, acel "vas al întristării" din care poetul soarbe otrava iubirii, este sentimentul insuflat de lectura versurilor eminesciene: "Venin şi farmec port în suflet, / Cu al tău zâmbet trist mă pierzi, / Căci fermecat sunt de zâmbirea-ţi / Şi-nveninat de ochii verzi."(Venin şi farmec) Între amănuntele pricinuind dulcele chin, criticul G.I. Tohăneanu remarcă locul aparte care îl ocupă ochii: "[…] îndeosebi, simboliştii intuiesc, în ochi şi în privire, expresia vie şi profundă a vieţii interioare, zonă a unei sugestivităţi difuze şi a unor posibilităţi de asocieri poetice surprinzătoare şi nelimitate."(9) Motivul ochilor va fi negăsit la Baudelaire, împrejurarea fiind a aceleiaşi împletiri dintre încântare şi durere: "[…] veninul / Din ochii tăi, din ochii verzi, / Lac unde-n tremur chipu-mi stând răsturnat, îl pierzi… / Când visul meu, seninul, / Amar şi-adapă turma în apele lor verzi."(Otrava) Această trăire antinomică este captată la Eminescu în metafora de o deosebită forţă sugestivă a ochilor-noapte, înălţată pe piedestalul a trei însuşiri comune – taina, culoare şi adâncimea –: "Şi ochiul tău adânc e şi-n adâncime tristu-i, / Ca umeda-I privire tu sufletul îmi mistui ! / O, dă-mi-i numai mie şi nu-I întoarce-n laturi, / De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi…"(Sarmis) Imaginea este reluată de Lucian Blaga, elementul întunecat risipindu-se sub descântecul arderii dionisiace: "Frumoaso, / ţi-s ochii-aşa de negri încât seara, / când stau culcat cu capu-n poala ta / îmi pare / că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul / din care tainic curge noaptea peste văi, /şi peste munţi şi peste şesuri, / acoperind pământul / c-o mare de-ntuneric. / Aşa-s de negri ochii tăi, / lumina mea."(Izvorul nopţii)
   Astfel cunoaştem spiritul poetului profund romantic în natura sa, fericit în inima unei clipe ce este prea curând inundată de apa constelaţiilor noastre a filozofiei lui Schopenhauer"(10), apoi pornit într-o nesfârşită peregrinare pe undele aceleiaşi ape, spre a afla din nan clipa, călăuzit poate de dezamăgire dăruindu-i putinţa de a renaşte mereu în chip mitologic – întotdeauna absorbind miresmele de speranţă purtate de adierea deziluziei, cum ar fi spus Emil Cioran: "Încă iubim… totuşi; iar acest << totuşi >> acoperă un infinit."(11)