I. LUMINA MOŞTENIRII ROMÂNEŞTI ÎN SCULPTURA LUI BRÂNCUŞI
II. OPERA LUI BRÂNCUŞI ÎN EVOLUŢIA SA
III.CONSTANTIN BRÂNCUŞI — INOVATOR ÎN ARTA ROMÂNEASCĂ
IV. MĂRTURII DESPRE BRÂNCUŞI
BIBLIOGRAFIE

   Brâncuşi era copilul, care nu a avut posibilitatea să înveţe, al unei familii de ţărani săraci din satul Hobiţa, judeţul Gorj. A fost cioban şi în timp ce oile
păşteau, acest copil de ţărani stând sub un copac, cioplea lemnul cu briceagul lui de cioban. Cum ciopleau de secole toţi ţăranii din Hobiţa. Era arta populară
tradiţională a ţăranilor din acest ţinut.
    Şi această artă populară multiseculară, asemeni lavei adunate vreme îndelungată într-un vulcan, a izbucnit într-o zi din mâinile şi briceagul unui copil cioban
pe nume Constantin Brâncuşi şi s-a revărsat năvalnic peste lume.
În ochii lui Brâncuşi, natura nu-i atinsă de mână, nu se constituie în forme. Asemeni pietrelor din albia unui râu, cizelate de ape secole de-a rândul, şi arta
populară, creată de mâna omului secole de-a rândul este o parte a naturii. Aşa cum s-a inspirat din natură, Brâncuşi s-a inspirat şi din arta populară.
    Oricine străbate ţinutul Gorjului când priveşte cerdacurile din lemn, spetezele scaunelor, stâlpii porţilor, pietrele funerare, are sentimentul că toate au fost
sculptate de Brâncuşi. Acest sentiment nu este o greşeală. Pentru că Brâncuşi şi-a influenţat ţinutul natal în aceeaşi măsură în care el a fost influenţat de acesta.
Prin Brâncuşi populaţia ţinutului său natal a ajuns la conştiinţa valorii propriei sale arte tradiţionale. Adăugând naturii — în parcuri şi grădini — ceea ce a luat de
la natură, prin natură el şi-a întregit propria artă.
    Brâncuşi este unul dintre marii artişti care slujeşte strălucit ideea că un artist pentru a deveni universal nu trebuie să se desprindă de ţinutul său şi de natură.
Ţinutul său de baştină, România, ale cărei graniţe opera sa le depăşise, rămâne mereu — în pofida universalităţii atinse de evoluţia lui anterioară — un
fenomen activ. Printre sculptorii care au marcat epoca nu-i nici unul care să poarte în sine atât de vie substanţa patriei mame.
    Brâncuşi evocă uneori cântecul popular românesc, lunecarea lui către tonul liturgic sau casa părintească, construcţie ţărănească ridicată din buşteni, în a cărei alcătuire simplă, rudimentară întâlneşti elemente fundamentale de arhitectură religioasă. În operele lui Brâncuşi cioplite în lemn, simţi în primul rând materialul,
copacul însuşi, şarpanta rusticei sale case natale din România şi mai ales, duhul folcloric al acelui sat de la poalele pădurii carpatice, care i-a marcat copilăria şi
a cărui amintire a păstrat-o nestinsă.
    Fondul ţărănesc din viaţa lui Brâncuşi constă într-o mare puritate sufletească, într-o dârză disciplină de artizan, într-o nesecată năzuinţă de a cunoaşte înaltele
valori ale existenţei. Ceea ce uimeşte şi în viaţă şi în opera lui este tocmai capacitatea de a păstra ceea ce are mai de preţ în ilustraţiile culturale ale lumii din care a purces şi totodată de a le folosi şi dezvolta în cuprinsul culturii universale.
    Urmărind biografia lui Brâncuşi în amănunţit se detaşează corelaţiile dintre tradiţie şi înnoire, dintre cultura lui ţărănească şi cultura universală ; dintre folclorul de la rădăcinile creaţiei sale şi modalităţile, foarte îndrăzneţe de exprimare contemporană. Orice cunoscător al vieţii şi activităţii sale îşi dă seama cât de vii i-au
rămas legăturile spirituale cu locurile de obârşie şi cultura lor şi că el a izbutit a ajunge la universalitate tocmai pentru că a avut o adâncă şi statornică sursă de
inspiraţie într-un stil de viaţă, într-o cultură şi într-o artă, capabile de dezvoltare. Numai un arbore cu rădăcini atât de adânci, crescând într-un pământ mănos
şi plin de sevă, putea da roade atât de frumoase.
    Cele afirmate pe parcursul acestui capitol, că există evidente similitudini formale între sculptura lui Brâncuşi şi obiectele de artă populară româneşti, ulcioare,
covoare, pietre funerare, porţi, scaune, mese, lăzi şi măşti pot fi ilustrate prin numeroase exemple.
    Prima "Coloană infinită" (1918) s-a dezvoltat din reminescenţele unor astfel de forme arhitecturale naţionale, precum segmentele stâlpilor de poartă. Când în
1937 a fost invitat să conceapă un monument al victimelor de război pentru regiunea sa natală Brâncuşi a construit o altă "Coloană infinită" numită "Coloana
recunoştinţei fără sfârşit", structură monumentală de peste 30 de metri. Linia a rămas aceeaşi ca şi cea de la prima coloană, dar piramidele triunghiulare nu au
mai fost cioplite dintr-o singură bucată de lemn ci asamblate din module de fier forjat. La fel cum stâlpii funerari comemorează pe cei morţi, structura ritmică
avântată a lui Brâncuşi a fost creată şi ea să comemoreze eroii de la Tîrgu-Jiu ai primului război mondial. Alte asemenea structuri de origine română,
comparabile cu "Coloana" ar fi stâlpii de poartă, unele cruci din cimitire şi biserici de lemn din Transilvania. "Himera" cu aer exotic, oglindeşte şi ea formele arhitecturale ţărăneşti din România, stâlpii de porţi şi spătare de scaun, construite împreună în forma unui corp de pasăre. Sculptura cunoscută sub numele de "Adam" (1917) este identică în configuraţia formală cu o veche cruce de cimitir din regiunea natală a lui Brâncuşi.
    Percepţia acestor opere de către public nu comportă sensuri simbolice; aceste forme nu sunt subiecte de reverberaţie. Şi aceasta datorită triplei transmutări : a) obiectele populare româneşti au demisionat din funcţia lor devenind elemente formale în sculptură ; b) aceste elemente au fost dislocate şi transplantate într-un climat social şi geografic diferit ; c) ele au suferit o anume manipulare artistică. Este unul dintre motivele pentru care arta lui Brâncuşi pare atât de misterioasă, îndepărtată şi neobişnuită.
    Multe idei ce subliniază sculptura lui Brâncuşi îşi au originea în literatura română şi în elementele folclorice (poveşti, obiceiuri, credinţe, limbaj).
    În afară de "Pasărea Măiastră" singura lucrare despre care se ştie că e imaginată din folclorul românesc, e posibil ca şi altele să aibă aceeaşi sursă de inspiraţie printre ele fiind : "Leda", "Himera", "Înţelepciunea Pământului", "Regele regilor". Este posibil ca strania imagine a "Himerei" să fie rezultatul unei amintiri din copilărie a artistului. De sărbătorile Crăciunului, colindării poartă nişte arătări, cunoscute sub numele de Turca, Brezaia, Capra, având capete de taur,
pasăre, capră. Brezaia reprezintă spiritul rău. Ea este genul feminin ca şi "Himera" şi este un reprezentant al diavolului pe pământ.
    "Regele regilor" se referă la colindele româneşti cu Irod; Brâncuşi însuşi în vremea copilăriei sale, era faimos în satul său pentru deghizările sale la aceste
colinde. Nu este deloc imposibil, ca "Regele regilor", să fie o reamintire a acelor momente importante din viaţa lui, când era copil şi glorifica pe eroul
colindelor de Crăciun. De asemenea mişcările dansului ţărănesc au fost "ritualuri magice străvechi" şi deseori i-au servit ca "modele" pentru sculptura lui, mărturiseşte Brâncuşi unei prietene coregrafă (Lizica Codreanu).
    Tradiţiile folclorice româneşti au fost transformate în lucrări de artă ale lui Brâncuşi într-un vehicul al inovaţiei artistice, intrând astfel în principalul curent al artei pariziene.
    Cuprins

    Sosit la Paris la vârsta de douăzeci şi opt de ani după drumeţia în etape de la Est la Vest, atras, asemeni altor viitori creatori de acest centru european al artei, Brâncuşi simte impulsul emoţional al deja consacratului Rodin care are iniţial o influenţă asupra stilului său.
    Din anii parizieni de studiu s-au păstrat câteva figuri ghemuite şi câteva "capete" care denotă percepere spontană a realităţii şi influenţa lui Rodin.
    În "Cap de fată" se simte o discretă tensiune între forma rotundă şi ovală. Această temă va atinge expresia deplină mai târziu în variantele bustului "Domnişoarei Pogany" degajată de accesoriile detaliului şi redusă la câteva forme elementare. O poziţie aparte, în sensul adâncirii expresiei, ocupă în acea perioadă prima "Muză adormită", care peste câţiva ani va ajunge la simplitatea idolului sau simbolului care avea să atingă pacea spirituală.
Pentru Brâncuşi perioada dintre anii 1907 şi 1915 marchează o orientare fundamental nouă. El renunţă total la modelul individual pentru o nouă "Natură". Realizează astfel un volum simplu, eliminând caracterul fortuit al oricărei realităţi particulare. Concomitent, el se depărtează progresiv de patosul expresiei, făcând să triumfe, într-un fel nou, sublim, disciplina spiritului asupra efervescenţei materiei. Voinţa de obiectivitate se conjugă cu o întoarcere la simplitatea elementară.
    Tema "Muzei adormite" se dezvoltă de-a lungul a nenumărate variaţiuni de o mare nuanţare. Decisiv aici, a fost primul salt, momentul marii simplificări şi compactizări a formei : el inaugura o nouă fază a metodei de creaţie, deschizând o lume de posibilităţi de expresie nebănuite. Simţi, pentru întâia oară cât de mult s-a modificat climatul psihic al operei brâncuşiene.
    Ovoidul joacă un rol esenţial în repertoriul formal redus la extrem al lui Brâncuşi. Modul în care Brâncuşi a "fotografiat" acest ovoid care se odihneşte, lăsând jumătatea inferioară în umbră şi subliniind profilul — muchia nasului — este în contradicţie cu imaginile luate din faţă şi de sus, care trădează total expresia generală. Simplitatea devine eveniment.
    Primele lucrări — cele figurale — evoluează pe un drum analog, spre claritate şi simplitate. Executate imediat după anii de studiu, ele sunt în general sculpturi sacrale. "Rugăciunea" monument funerar executat la o comandă din România a fost considerată de critica vremii ca "neterminată". Nici un gest determinant al braţelor, nici o articulare exterioară pentru a transmite intensitatea reculegerii. Anii (1906 - 1911) în care a avut loc această cotitură au fost întotdeauna consideraţi de Brâncuşi drept hotărâtori pentru evoluţia sa ulterioară.
    Sculptura intitulată "Cuminţenia Pământului" reprezintă o femeie ghemuită cu accentuarea masivităţii blocului şi reliefare aproape rustică. Dispoziţia paralelă a braţelor sub piept se repetă în motivul îmbrăţişării celor două figuri din "Sărutul". Tema a evoluat de la masivitatea formei - bloc la relansarea stelei funerare ; prin cele două figuri strâns înlănţuite Brâncuşi sugerează supravieţuirea iubirii. Tema figurilor anunţată încă prin soclul "Măiastrei" evoluând apoi la forma intermediară a stelei funerare, la cea total abstractizată din "Poarta Sărutului", un motiv continuu, o stenogramă gravată în piatră, organic integrată arhitecturii.
Problema grupului va mai fi abordată o singură dată, în "Pinguini", asamblaţi câte doi şi câte trei. Vom reîntâlni ochii magic măriţi — găoci ovale, care se bombează pe forma abruptă a capetelor de păsări.
    Evoluţia lui Brâncuşi apare semnificativă, începând chiar cu primele sale opere: de la imitarea expresivă a modelului, ea progresează lent către caracterul monolit al formei - bloc, fără ca expresia reţinută să piardă ceva din intensitatea psihică.
    Membrele fiind considerate din ce în ce mai mult ca neesenţiale, corpul este redus, prin abreviere, la trunchi. Drumul către multiplicitatea de sensuri a simbolului, către atmosfera spiritual sugestivă a acestuia, era astfel deschis.
    Este interesant să urmărim din punct de vedere pur formal acest fir evolutiv ; el porneşte de la primele figuri ghemuite sau îngenunchiate, precum "Cuminţenia Pământului" sau "Rugăciunea", trece prin puternicele abrevieri anatomice ale "Torsului de femeie" — fruct de marmură cu vine roz, de o plenitudine, de o densitate mediteraneană — pentru a ajunge în final la limbajul formal liber al "Torsului de băiat". Într-un răstimp extrem de scurt sculptorul parcurge un drum artistic bogat în etape.
    Trăsătura caracteristică, proprie lui Brâncuşi, este că în pofida oricărei reducţii anatomice, a oricărei simplificări, operele ultime păstrează vitalitatea intrisecă, naturală, forţa de expresie a organicului. Jocul riguros al formelor, nu încetează să sugereze plenitudinea vieţii. Sterilitatea decorativă este anulată de disciplina plastică rafinată a configurării volumelor, de viaţa interioară care le animă.
    Cuprins
 
 

    Opera lui Brâncuşi continuă să pună de multe decenii, întrebări ce vizează definirea uneia dintre cele mai complexe componente ale gândirii artistice moderne. A determinat un curent. Indiferent însă de controversele şi entuziasmele pe care opera marelui sculptor le-a stârnit şi le poate stârni, Brâncuşi este un nume de care se leagă un moment de răscruce, frământările artei moderne.
    Prin Brâncuşi s-a făcut simţită prezenţa creatoare şi înnoitoare a geniului românesc în căutările cele mai semnificative şi mai rodnice ale artei contemporane.
    Sculptura contemporană este net dominată de arta lui Brâncuşi cu aportul său în evoluţia artei moderne, în sensul că Brâncuşi a fost acela care a simplificat forma, a dat epocii noastre conştiinţa formei pure şi a creat o serie întreagă de "inovaţii" care au fost pe larg folosite de majoritatea sculptorilor de astăzi.
    Dacă ne gândim că fuzeele care lansează navele cosmice în spaţiu i-au forma unei "păsări în văzduh" a lui Brâncuşi, dacă ne gândim că şi în "desing", adică în desenarea mobilelor, a tacâmurilor şi a uneltelor de uz curent s-a ajuns la o formă pură, la o simplificare extraordinară, aceasta a fost posibilă tocmai prin faptul că Brâncuşi a dat epocii noastre această nevoie, această conştiinţă a formei pure.
    Cât despre înnoirea formei de expresie plastică, Brâncuşi a revoluţionat sculptura de la începutul acestui veac prin trei aporturi esenţiale:
1) a redat epocii noastre conştiinţa formei pure, eliberând sculptura de toate atributele ei literare, istorice sau mitologice şi de excesul podoabelor.
2) a realizat unitatea dintre spiritual şi sensibil, influenţând materia şi acordându-i forţa de a exprima nevăzutul în forme materiale, vizibile.
3) a exaltat calitatea materiei — marmură, lemn, bronz — descoperind virtuţile ei şi încorporându-i lumina care devine astfel un mijloc de expresie plastică.
    Toată sculptura contemporană e într-o anumită privinţă tributară cuceririlor lui Brâncuşi, care a eliberat arta de vechile prejudecăţi ale veacului trecut. De aceea, opera sa se bucură de un prestigiu imens, neatins de nimeni de la Rodin încoace.
    Opera lui Brâncuşi, în forme dintre cele mai pure, marele paradox al artei moderne : invocare radicală prin întoarcere la originar, la izvoare, la spiritualitatea ţărănească profund tradiţională.
    Există în opera lui Brâncuşi un principiu substanţial, nou, care se poate defini foarte bine cu un cuvânt vechi, adică frecvent în lexicul esteticienilor, cuvântul "spiritualizare". Evoluţia acestei noţiuni poate fi urmărită pas cu pas, în operele maestrului, încă din timpul primelor sale lucrări. Nu este necesară o intuiţie deosebită pentru a înţelege că "Rugăciunea" a fost tema care a aprins în sufletul artistului ideea ce-i va călăuzi întreaga sa activitate. "Cuminţenia Pământului", altă lucrare de început, încărcată cu sensuri panteiste, îl apropie, pe drumuri neobişnuite, de creatorii noştri populari cu care Brâncuşi evoluează umăr la umăr, deschizând drum fanteziei spre adâncuri şi înălţimi în care spiritul uman să se simtă liber, dăruit înaltelor visări, împlinirilor şi cântecului.
    Operele lui Brâncuşi au ceva din claritatea astrelor însingurate, nici triste, nici vesele, trăind în lumina proprie pe care o radiază vibrant, dând cosmosului rece o căldură spirituală egală cu sine. Este opera unui singuratic a cărui individualitate s-a circumscris încet, dar ferm în orizont meditativ, cuprinzând aspiraţii fireşti, de un omenesc adânc în care gingăşia, tandreţea se întâlnesc cu grvitatea marilor întrebări.
    Seninătatea şi puritatea absolută care emană din operele lui Brâncuşi descind din procesul de abstractizare ce urmează arta populară. În principalele teme ale lui Brâncuşi se regăseşte reîntoarcerea la izvoarele celor mai vechi tradiţii conservate de ţăranii români. Acesta este aportul original al artei sale în ansamblu Şcolii din Paris şi a Şcolii româneşti de sculptură. În opera lui Brâncuşi se întâlnesc viziuni şi simboluri din diferite faze ale culturii umane — mituri preistorice, credinţe antice, reminescenţe din viaţa păstorească, fabulosul, dar şi unele superstiţii ale imaginaţiei medievale, precum şi viziuni foarte moderne, cum sunt formele aerodinamice ale unor opere şi formele de rachetă ale păsărilor create cu începere din 1919, dată când încă tehnologia nu ajunsese la aceste forme. Numărul temelor tratate de sculptor este relativ restrâns, dar multe din teme au fost continuu desăvârşite, în forme din ce în ce mai sintetice şi, prin esenţializarea dobândită, mai semnificative pe plan universal.
    Oricât de "pure", formele lui Brâncuşi sunt încărcate de sensuri care şi acestea cu timpul se esenţializează. Din diferite asociaţii de idei, reminescenţe afective, viziuni proprii, el obţine o semnificaţie unitară şi predominanată, un mesaj clar şi cât mai dăinuitor. În arta lui Brâncuşi, ca şi în arta altor creatori străini sau români s-au împreunat cursurile artei mondiale cu acelea a artei româneşti, formând un curs mai mare şi mai puternic. În fond, s-au contopit, într-o operă nouă şi inspiratoare, cerinţe şi răspunsuri care au venit din amândouă părţile, prilejuind folclorului românesc o ridicare la universalitate, iar artei secolului nostru o împrospătare dorită de căutătorii înnoirii.
    Ca şi alţi mari creatori de sinteze noi şi deschizători de drumuri, Brâncuşi a primit şi a dat, prin faptul că a înnoit în mod hotărâtor viziunile şi tehnica sculpturii mondiale, el a dat infinit mai mult decât a primit. Orientarea, sau îndemnul către elementar, simplitate , stilizare le-a căpătat în contact cu Şcoala Parisului, dar pentru rezolvarea concretă a acestei orientări generale, potrivite cu însăşi cerinţele şi datele conştiinţei sale, a recurs la învăţămintele artei populare şi, la anumite gesturi, simboluri, obiceiuri existente în satele Olteniei sale.
    Complexitatea formaţiei lui Brâncuşi şi substanţa operei sale în care se îmbină elementele străvechi cu altele ce au depăşit timpul în care a trăit artistul ajung la o unitate şi desăvârşire, care uimeşte şi astăzi, intrigă, ridică tot felul de întrebări, ce trebuie şi mai mult adâncite.
    În istoria artei moderne, Brâncuşi a însemnat contopirea, sensibilităţii şi a gândului care se combină pentru a rezolva conflicte ale artei. Sculptura artistului român inaugurează, în prima decadă a secolului nostru, stilul nou al sculpturii moderne. El scurtează aşadar ideea de iubire, în ultimă instanţă o idee filozofică. Cu o sculptură idee, materializată în blocuri geometrice de piatră, Brâncuşi devine reformator al sculpturii tradiţionale, corporale.
    Drumurile către frumuseţe ale românilor — chiar atunci când această frumuseţe s-a împlinit în altă parte decât între hotarele ţării — au pornit, întotdeauna fără nici o excepţie, de pe pământul acesta avântat spre înălţimi prin însăşi structura sa geologică, neostenită în suiş de pe malurile mării până la culmile Moldoveanului, Negoiului şi Parângului. Păsările măiestre ale lui Brâncuşi s-au desprins din piatra acestui pământ, şi au urcat dincolo de ea, dincolo de celelalte pietre ale Europei, devenind simbolul nevoii continue a oamenilor de pretutindeni. Păsările savantului H. Coandă, altfel de păsări, dar la fel de cunoscute în lume ca şi păsările lui Brâncuşi, au colindat şi ele lumea în lung şi-n lat, întâlnindu-se — şi nu numai în inima noastră — cu celelalte păsări : ale lui Aurel Vlaicu sau Traian Vuia.
    Opera lui Brâncuşi, zidită sub semnul unei profunde umanităţi, cucereşte pe măsura trecerii timpului milioane de admiratori, în întreaga lume. Este dovada cea mai vie a universalităţii geniului său.
    Brâncuşi este un moment al conştiinţei artei moderne ce concentrează sensurile unei întregi ere a evoluţiei spiritului creator; el se ridică deasupra universului necontenitelor contradicţii în care s-a format generaţia sa. Studiile referitoare la opera lui, foarte numeroase, pot diferii profund în detaliile punctelor de vedere ; dar împărtăşesc, fără excepţie, o concluzie formulată în termeni lipsiţi de echivoc : arta brâncuşiană constituie una din sursele esenţiale pe care se clădeşte civilizaţia vizuală a secolului al XX-lea.
    "De o nobilă simplitate şi grandoare calmă" — atribute cerute de însuşi Brâncuşi artei — opera sa a reuşit în virtutea marilor ei calităţi, să se impună conştiinţei umanităţii nu numai cu forţa noului, ci şi a durabilului. Creator deopotrivă al unor noi realităţi, al unei noi concepţii spaţiale ca şi a unui nou alfabet plastic, răspunzând astfel nevoii de absolut, de ideal, de înnoire a omenirii, Brâncuşi nu putea să nu devină unul din exponenţii veacului său. Deschizător de drumuri, protagonist de frunte în configurarea noilor direcţii în arta modernă, el devine universal rămânând român, devine al tuturor rămânând al nostru, iar universalitatea operei sale priveşte deopotrivă amândouă categoriile primordiale ale existenţei : şi spaţiul şi timpul, căci numele lui este dintre cele hărăzite eternităţii.
    Piatră de hotar pentru istoria sculpturii moderne universale, Brâncuşi n-a avut o importanţă mai mică nici pentru sculptura românească. Exemplul lui a fost o lecţie pentru mulţi conaţionali. Dar nu în imediat, ci abia peste timp, abia astăzi ecoul artei lui se aude limpede.
    Cuprins
 
 

MIRCEA ELIADE

    "Este îndeajuns să te laşi << purtat >> pe puterea operei pentru a redobândi beatitudinea uitată a unei trăiri eliberată de orice sistem de condiţionare."

PETRU COMĂRNESCU

    "Operele lui Brâncuşi au sensuri multiple, şi poate că noţiunea de << dor >> ar fi cea mai perfectă definiţie a — Columnei — dorul fiind o nostalgie care uneşte neostenit concretul cu abstractul, limitatul cu infinitul ,dragostea trupească şi cea spirituală, iubirea de oameni, cu iubirea lumii."

IONEL JIANU

    "Arta lui Brâncuşi exprimă modul ţăranului român de a gândi lumea. Tradiţia face parte integrantă din această viziune a lumii. Ea nu este o referinţă exterioară, ci un element constitutiv al filozofiei sale."

TUDOR VIANU

    "Brâncuşi nu se sfiieşte să lase a vorbi materia, care nu este amorfă decât pentru cine nu se pricepe să recunoască în ea rezultatul unei lucrări plastice infinit mai perfecte decât a omului."

ALEXANDER CALDER

    "Îmi plac mult operele lui Brâncuşi. Ele sunt atât de aproape de formele pe care le întâlnim în natură, în geometrie !"

TUDOR ARGHEZI

    "Unda uriaşă a lumii a găsit o expresie nouă, expresia lui Brâncuşi."

JEAN CASSOU

    "A despicat cu dalta lui inspirată istoria sculpturii mondiale în două, aşezând la graniţa dintre clasicism şi modern << Coloana fără sfârşit >> în frumuseţea geniului românesc."

CAROLA GIEDION WELKER

    "Brâncuşi izbuteşte să introducă esenţialitatea, ideea, într-o formă care respiră fericirea existenţială a naturii organice. Virtuozitatea tehnică este întru totul subordonată atitudinii spirituale."
 

JAMES T. FARRELL

    "Brâncuşi a ştiut ca nimeni altul să utilizeze cu pricepere deosebită materialele specifice sculpturii, ca piatra şi lemnul să intuiască magistral mişcarea liniilor, să ne facă să îndrăgim imaginea unei lumi redusă la simboluri."

PHILIPPE SOUPAULT

    "Brâncuşi a descoperit sculptura … se poate găsi la toţi sculptorii moderni influenţa lui…"
    Cuprins